El și ea intră în bloc împreună cu fetița lor. Au de urcat doar până la etajul întâi.
Tatăl o întreabă: „Vrei să urci cu liftul, tati?”
„Daaaa!”
Mama alege scările. Tatăl și fetița intră în lift. Înainte să se închidă ușa, copilul strigă: „Vino cu mine, mamiiii!”
De pe scări, mama îi răspunde: „Hai, stai acolo!”
După câteva momente, liftul revine la parter. Fetița iese și spune: „S-a blocat liftul...”
Nu știm dacă liftul s-a blocat cu adevărat, dacă nu a pornit, dacă a fost apăsat greșit un buton sau dacă fetița a numit „blocaj” orice lucru care nu s-a întâmplat așa cum se aștepta. Dar tocmai aici începe partea interesantă.
Pentru adult, scena poate fi una banală: un drum până la primul etaj, o alegere între lift și scări și o mică întârziere fără consecințe.
Pentru copil, însă, scena poate avea o cu totul altă dimensiune.
Copilul nu cere întotdeauna ceea ce pare că cere
Când fetița a strigat „vino cu mine, mami”, este posibil să nu fi cerut doar prezența fizică a mamei în lift.
Poate că a cerut siguranță.
Poate că entuziasmul inițial pentru plimbarea cu liftul s-a transformat, odată cu închiderea ușilor, într-o emoție pe care nu știa încă să o numească.
Copiii pot spune „vreau cu liftul”, iar câteva secunde mai târziu pot spune „vino cu mine”. Cele două dorințe nu se contrazic. Copilul poate dori aventura și, în același timp, apropierea persoanei care îi oferă siguranță.
Aceasta este una dintre marile finețuri ale emoției umane: putem vrea să explorăm și, simultan, să avem nevoie să știm că nu suntem singuri.
De fapt, nu doar copiii funcționează astfel. Și adultul poate dori independență, dar și sprijin; poate vrea să încerce ceva nou, dar să simtă că cineva apropiat rămâne lângă el.
Uneori, copilul nu cere să renunțăm la experiență. Cere doar să nu o traverseze singur.
Mama poate avea și ea propria emoție
Este ușor să privim scena și să spunem: „Mama trebuia să urce în lift.” Dar o asemenea concluzie ar fi nedreaptă, pentru că nu cunoaștem emoția ei.
Poate preferă scările. Poate nu se simte confortabil în lift. Poate știe că au de urcat doar un etaj și consideră că nu are rost să-l folosească. Poate era obosită, grăbită sau pur și simplu convinsă că fetița este în siguranță alături de tată.
Un părinte nu reacționează numai la emoția copilului. Reacționează și prin propria stare, prin propriile temeri, obiceiuri, convingeri și limite. Asta nu îl face un părinte rău. Îl face om.
Problema nu este că părintele are propriile emoții. Riscul apare doar atunci când emoția adultului devine singura realitate acceptată, iar emoția copilului nu mai este observată.
„Mami știe mai bine” nu înseamnă că mami simte în locul copilului
Părintele știe mai bine multe lucruri.
Știe dacă situația este periculoasă. Știe ce trebuie făcut. Știe ce este posibil și ce nu. Are experiență, responsabilitate și capacitatea de a lua decizii.
Dar există un lucru pe care niciun părinte nu îl poate ști complet în locul copilului: ce simte copilul în acel moment.
Adultul poate ști că liftul este sigur. Copilul poate simți totuși teamă.
Adultul poate ști că tatăl se află lângă el. Copilul poate avea totuși nevoie de mamă.
Adultul poate considera situația lipsită de importanță. Pentru copil, ea poate fi experiența cea mai intensă a acelui minut.
A valida emoția copilului nu înseamnă să-i îndeplinești automat fiecare dorință. Nu înseamnă că mama trebuie să renunțe întotdeauna la alegerea ei. Înseamnă să recunoști ceea ce se întâmplă în interiorul lui.
- „Văd că ai vrut să vin și eu.”
- „Te-ai speriat când liftul nu a pornit?”
- „Ai crezut că ai rămas blocată?”
- „Acum ești în siguranță. Sunt aici.”
Uneori, câteva asemenea cuvinte valorează mai mult decât o explicație tehnică despre funcționarea liftului.
Emoția nu trebuie nici combătută, nici dramatizată
Dacă fetița spune „s-a blocat liftul”, răspunsul nu trebuie să fie neapărat: „Nu s-a blocat deloc, nu mai spune prostii!”
Dar nici: „Vai de mine, ce lucru îngrozitor ai pățit!”
Între negare și dramatizare există o cale mai sănătoasă: „Așa ai simțit tu, că liftul s-a blocat. Te-ai speriat?”
În felul acesta, adultul nu confirmă ceva ce poate nu s-a întâmplat, dar confirmă trăirea copilului.
Faptele pot fi lămurite. Emoțiile trebuie mai întâi ascultate.
Ce învață copilul din asemenea momente?
Nu doar dacă lifturile sunt sigure.
Învață dacă vocea lui contează.
Învață dacă poate spune „mi-e teamă” fără să fie ridiculizat.
Învață dacă persoanele apropiate îl aud chiar și atunci când nu îi îndeplinesc dorința.
Învață că emoția poate fi exprimată, înțeleasă și apoi reglată.
Un copil ascultat nu devine automat un copil răsfățat. Răsfățul apare atunci când copilul este învățat că orice dorință trebuie satisfăcută. Siguranța emoțională apare atunci când copilul învață că orice emoție poate fi exprimată, chiar dacă nu orice dorință poate fi îndeplinită.
Diferența este uriașă.
Ce putem învăța noi, adulții?
Poate că lecția acestei întâmplări nu este despre cine a avut dreptate.
Tatăl i-a oferit copilului experiența pe care și-o dorea. Mama a ales ceea ce a considerat firesc. Fetița și-a exprimat, spontan, nevoia. Fiecare a acționat din propria perspectivă.
Lecția este că, într-o familie, iubirea nu înseamnă doar să iei decizia corectă. Înseamnă și să rămâi atent la ceea ce se petrece în sufletul celuilalt în timp ce decizia este pusă în practică.
Uneori, copilul nu ne cere să schimbăm drumul.
Ne cere doar să nu-l lăsăm singur cu emoția apărută pe drum.
Iar cea mai matură reacție nu este nici să-i oferim mereu tot ce solicită, nici să-i spunem că noi știm mai bine și că n-are de ce să simtă ceea ce simte.
Este să-i transmitem: „Poate că eu cunosc mai bine situația, dar vreau să înțeleg cum ai trăit-o tu.”
Aceasta este finețea adevărată a educației: autoritatea adultului rămâne, dar nu strivește sensibilitatea copilului. Părintele conduce, însă și ascultă. Decide, dar nu anulează. Protejează, fără să transforme iubirea într-un argument care închide orice conversație.
Pentru că „mami știe mai bine” poate fi uneori adevărat.
Dar „vino cu mine, mami” poate fi, în acel moment, un adevăr la fel de important.