În vechea poveste, prințul și cerșetorul își schimbau hainele, iar lumea nu mai știa cine este unul și cine este celălalt.
Astăzi nici măcar nu mai trebuie să-și schimbe hainele. Este suficient să-și schimbe discursul.
Prințul modern conduce o mașină bună, locuiește într-o casă încăpătoare, are serviciu, familie, frigider, telefon performant, internet, apă caldă și libertatea de a comenta public că nu are libertate. Pleacă în concediu, comandă mâncare prin aplicație și, între două rate plătite la timp, declară solemn:
Suntem sclavi. Suntem săraci. Nu mai avem nimic.
Cerșetorul real, aflat câteva străzi mai departe, probabil că nu are timp să construiască o teorie despre sclavia modernă. El caută ceva de mâncare, un loc unde să doarmă sau un medic care să-l consulte. Nu-și transformă nemulțumirea în doctrină. Încearcă să treacă de ziua de azi.
Aici începe antiteza în oglindă: omul care are se percepe ca lipsit, iar omul care nu are devine aproape invizibil.
Produsul și marketingul
Dacă am privi viața ca pe un produs, am putea spune că mulți oameni dețin un produs rezonabil de bun, dar îi fac un marketing catastrofal.
Produsul conține o locuință, o familie, o sursă de venit, sănătate suficientă pentru a munci, acces la informație, libertate de mișcare și alegeri pe care generațiile anterioare nu le-au avut.
Marketingul interior spune însă: nu am destul; ceilalți au mai mult; muncesc, deci sunt sclav; plătesc taxe, deci sunt exploatat; am rate, deci sunt sărac; nu-mi permit orice, deci nu-mi permit nimic.
Produsul este viața reală. Marketingul este povestea pe care omul și-o spune despre ea.
Iar uneori ambalajul nemulțumirii ajunge să acopere complet conținutul.
Cerșetorul îmbrăcat în prinț
Există, desigur, și imaginea inversă.
Omul poate purta haine scumpe, poate conduce o mașină impresionantă și poate locui într-o casă mare, dar toate acestea pot fi cumpărate pe datorie, din nevoia de validare sau pentru a ascunde un gol interior. Pare prinț, dar trăiește cu frica zilei de mâine. Are obiecte, însă nu are liniște. Are imagine, dar nu are siguranță.
În acest caz, marketingul este excelent, iar produsul este fragil.
De aceea, aparența nu mai spune mare lucru. Nu știm dacă privim un prinț care se crede cerșetor sau un cerșetor care face eforturi disperate să pară prinț.
Primul își subevaluează viața. Al doilea își supraevaluează imaginea.
Amândoi trăiesc într-o distorsiune.
„Suntem sclavi”
A spune că orice om care muncește este sclav înseamnă să golim cuvântul „sclavie” de sensul său istoric și uman.
Sclavul nu putea să plece. Nu putea negocia. Nu putea refuza. Nu-și putea schimba stăpânul, profesia sau orașul. Uneori nu avea nici măcar drept asupra propriului corp și asupra propriilor copii.
Omul contemporan poate fi obosit, prost plătit, nedreptățit sau prins într-un sistem economic apăsător. Aceste probleme sunt reale și nu trebuie minimalizate. Dar dificultatea nu este automat sclavie, după cum lipsa luxului nu este automat sărăcie.
Când numim sclavie orice obligație și sărăcie orice limită, nu devenim mai lucizi. Devenim incapabili să mai distingem între disconfort și tragedie.
Iar când toate problemele sunt descrise prin cuvintele cele mai grave, nu mai avem cuvinte pentru oamenii care chiar trăiesc situațiile grave.
Sărăcia comparativă
O mare parte din sărăcia modernă nu este măsurată prin ceea ce îi lipsește omului pentru a trăi, ci prin ceea ce are vecinul în plus.
Nu mai comparăm frigiderul plin cu frigiderul gol. Comparăm mașina noastră de cinci ani cu mașina nouă a colegului. Nu mai comparăm casa cu lipsa unui acoperiș, ci bucătăria noastră cu bucătăria prezentată de un influencer.
Astfel, un om poate trăi obiectiv mai bine decât au trăit părinții și bunicii lui, dar se poate simți subiectiv mai sărac. Standardul comparației nu mai este supraviețuirea, nici măcar decența, ci imaginea selectată și cosmetizată a vieții altora.
Avem mai mult, dar privim constant spre ceea ce nu avem.
Aceasta este una dintre cele mai eficiente campanii de marketing ale epocii: transformarea suficienței în insuficiență.
Nemulțumirea vinde
Omul mulțumit este un client dificil.
El nu simte permanent nevoia să-și schimbe telefonul, mașina, mobila, hainele, statutul sau chiar identitatea. De aceea, o bună parte din marketing nu vinde produse, ci produce mai întâi lipsa pe care produsul promite apoi să o repare.
Nu ți se spune direct că ești sărac. Ți se arată repetat cum arată „succesul”, până când propria viață începe să ți se pară un eșec.
Casa ta nu mai este casă, ci „doar un apartament”. Mașina ta nu mai este un mijloc de transport, ci „un model vechi”. Munca ta nu mai este o sursă de autonomie, ci „o formă de sclavie”. Familia nu mai este un dar, ci „o colecție de responsabilități”.
Prin această răsturnare, prințul nu mai recunoaște palatul în care trăiește. Vede numai palatul mai mare al altuia.
Aprecierea nu înseamnă resemnare
A fi recunoscător nu înseamnă să accepți nedreptatea, salariile mici, abuzul sau lipsa perspectivelor. Poți aprecia ceea ce ai și, în același timp, să construiești ceva mai bun.
De fapt, schimbarea sănătoasă pornește mai ușor din luciditate decât din disprețul față de propria viață.
Una este să spui: „Am realizat multe, dar pot evolua.” Și alta este să spui: „Nu am nimic, viața mea nu valorează nimic și toți suntem sclavi.”
Prima formulare produce energie. A doua produce neputință.
Recunoștința vede produsul așa cum este. Ambiția caută să-l îmbunătățească. Marketingul toxic îl declară inutil doar pentru a ne putea vinde o versiune nouă.
Cine este, până la urmă, prințul?
Prințul nu este neapărat cel care are cea mai mare casă. Cerșetorul nu este neapărat cel care are cea mai veche mașină.
Prinț poate fi omul care își vede limpede resursele, își respectă munca, își apreciază familia și nu confundă dorințele cu nevoile. Cerșetor poate deveni omul care, deși are suficient, își petrece viața cerând de la realitate confirmarea că merită mai mult decât ceilalți.
Unul are poate mai puține lucruri, dar locuiește în propria viață.
Celălalt are multe, dar trăiește permanent la fereastra vieții altcuiva.
În povestea veche, hainele produceau confuzia. În povestea modernă, confuzia este produsă de percepție.
Nu mai știm cine este prințul și cine este cerșetorul fiindcă am început să evaluăm bogăția după imagine, libertatea după absența obligațiilor și fericirea după cantitatea de lucruri pe care încă nu le avem.
Poate că adevărata întrebare nu este: „Cât de bogat sunt?”
Viața mea este într-adevăr săracă sau doar am învățat să-i fac un marketing nedrept?