Există o oboseală care nu vine din muncă.

Poți să muncești zece ore și să ajungi acasă împăcat. Și poți să stai două ore în fața oamenilor și să simți că nu mai suporți pe nimeni.

Poate că diferența nu este întotdeauna cantitatea de muncă. Poate că uneori diferența este felul în care ne întâlnim unii cu alții.

Clientul intră grăbit.

Angajatul este deja obosit.

Clientul vrea să fie ascultat imediat. Angajatul ar vrea să termine ce făcea. Unul are impresia că nu este respectat. Celălalt simte că este tratat ca o mașină care trebuie să răspundă instantaneu.

Și de aici poate începe un mic război în care, de fapt, nimeni nu venise să lupte.

Unul venise să cumpere.

Celălalt venise să muncească.

Atât.

Am uitat să ascultăm

Ascultarea pare o activitate pasivă. Nu este.

Să asculți un om înseamnă, pentru câteva clipe, să renunți la răspunsul pe care îl pregăteai în timp ce el încă vorbea.

Clientul poate spune:

Nu găsesc produsul acesta.

Iar angajatul poate auzi:

Nu ți-ai făcut treaba.

Deși nimeni nu a spus asta.

Angajatul poate răspunde:

Este pe raftul din dreapta.

Iar clientul poate auzi:

Cum de nu ești în stare să-l găsești singur?

Deși, din nou, nimeni nu a spus asta.

O mare parte dintre conflictele noastre nu se nasc din cuvintele rostite, ci din intențiile pe care le atribuim celuilalt.

Și pentru asta este nevoie de răbdare.

Dar și clientul muncește undeva

Există un exercițiu simplu pe care îl putem face atunci când suntem de cealaltă parte a tejghelei.

Angajatul din fața noastră este și el client în altă parte.

Iar clientul dificil din fața noastră este, foarte probabil, angajat undeva.

Astăzi ne enervează omul care nu se hotărăște ce vrea să cumpere.

Mâine vom sta noi în fața unui ghișeu încercând să înțelegem un formular.

Astăzi ni se pare că vânzătorul se mișcă prea încet.

Mâine poate vom fi noi cei care încearcă să rezolve zece lucruri în același timp.

Rolurile se schimbă atât de repede, încât puțină îngăduință ar trebui să fie aproape o investiție personală.

Și poate că ar trebui să ne rugăm mai mult

Nu neapărat pentru ca Dumnezeu să ne facă ziua mai ușoară.

Poate că uneori ar trebui să ne rugăm să devenim noi puțin mai ușori pentru ceilalți.

Să avem răbdare când cineva explică prost.

Să nu ridicăm tonul când am putea pune încă o întrebare.

Să nu transformăm o greșeală într-un verdict despre caracterul unui om.

Să putem spune „mulțumesc” chiar dacă lucrurile nu au mers perfect.

Și să putem spune „îmi pare rău” fără senzația că am pierdut o competiție.

Rugăciunea nu înlocuiește munca. Dimpotrivă.

Poate că o așază.

Îți amintește că omul din fața ta nu este doar „următorul client”, „vânzătoarea”, „șoferul”, „funcționarul”, „managerul” sau „ăla care mă ține la coadă”.

Este un om.

Și probabil duce cu el lucruri despre care tu nu știi nimic.

Munca ar putea veni mai firesc

Nu toate zilele pot fi frumoase. Există clienți dificili. Există angajați fără chef. Există nervi, greșeli, lipsă de personal, cozi, facturi, termene și zile în care cafeaua pare că și-a dat demisia înaintea noastră.

Dar poate că munca devine mai grea decât este atunci când, pe lângă ceea ce avem de făcut, cărăm și toate conflictele inutile ale zilei.

O privire urâtă.

Un răspuns tăios.

O replică pe care o repetăm în minte încă două ore.

Dorința de a demonstra că noi aveam dreptate.

Toate acestea cântăresc.

Poate de aceea, dacă oamenii ar asculta mai mult și s-ar ruga mai mult, munca ar veni ceva mai firesc și oboseala s-ar simți ceva mai puțin.

Nu pentru că ar dispărea problemele.

Ci pentru că n-am mai transforma fiecare problemă într-o luptă.

Uneori serviciul cel mai bun este omenia

Poate că nu vom putea rezolva întotdeauna problema clientului.

Poate că angajatul nu ne va putea oferi întotdeauna ceea ce dorim.

Dar aproape întotdeauna putem face ceva:

Să nu ne stricăm reciproc ziua.

Pare puțin.

Într-o societate grăbită, s-ar putea să fie enorm.

Pentru că, până la urmă, în spatele fiecărui „client” și al fiecărui „angajat” se află doi oameni care vor, în esență, același lucru:

Să termine ziua cu sentimentul că au fost tratați omenește.

Și poate că de aici începe o lume ceva mai puțin obosită.

Nu muncind mai puțin.

Ci ascultând mai mult.

Și, din când în când, rugându-ne, înainte să răspundem.