Uneori chiar sub forma unor gogoși din meniul restaurantului, proaspete, crocante, probabil complet incompatibile cu orice plan serios de slăbit și suficient de bune încât, pentru câteva minute, problema indicelui glicemic să poată fi amânată democratic.
Și totuși, chiar în fața unei farfurii bune, omul posedă un talent extraordinar: capacitatea de a găsi problema.
- Sunt cam uleioase.
- Sosul putea fi mai bun.
- Parcă data trecută erau mai crocante.
- Știi câte calorii au astea?
- Da’ de ce au pus numai atât sos?
Și uite așa, în timp ce gogoașa este caldă, masa e plăcută, oamenii sunt lângă noi și seara există acum, mintea a plecat deja în departamentul de reclamații.
Avem o mică eroare de optică
Privim viața printr-o lentilă ciudată.
Ce este bun devine repede normal.
Ce este rău devine imediat important.
Ai avut zece lucruri bune într-o zi și unul prost?
Seara, despre care povestești?
Exact.
Despre individul care ți-a tăiat calea în sensul giratoriu.
Celelalte zece lucruri bune au fost trecute contabil la rubrica: „Așa și trebuia.”
Aici apare una dintre marile capcane ale percepției: nu trăim neapărat realitatea așa cum este, ci realitatea asupra căreia alegem — conștient sau nu — să ne îndreptăm atenția.
Dacă privești permanent pata de pe geam, după o vreme nu mai vezi peisajul.
Și începi să crezi că lumea întreagă are o pată.
Creierul nostru este un foarte bun director de risc
Există și o explicație serioasă.
Creierul uman este construit să remarce pericolul, abaterea, pierderea, amenințarea. Din punct de vedere evolutiv, era mult mai important să observi foșnetul suspect din tufiș decât să admiri apusul.
Cel care spunea: „Extraordinar ce nuanță de portocaliu are cerul!”, dar nu observa animalul care venea din spate avea șanse reduse să transmită mai departe pasiunea pentru peisagistică.
Problema este că lumea s-a schimbat mult mai repede decât mecanismele noastre.
Nu mai stăm cu ochii după prădători, dar sistemul continuă să caute: Ce nu e bine? Ce lipsește? Cine m-a deranjat? Ce putea fi mai bun?
Și dacă nu găsește nimic important, uneori găsește ceva.
Chelnerul s-a mișcat cam încet.
Traficul a fost enervant.
Cafeaua putea fi mai fierbinte.
Vecinul parchează prost.
Gogoașa îngrașă.
Da.
Gogoașa îngrașă.
Dar există o informație pe care sistemul nostru sofisticat de supraviețuire riscă să o rateze:
Gogoașa este foarte bună.
„Bright side” nu înseamnă să fii naiv
A trăi apreciativ nu înseamnă să te prefaci că totul este minunat.
Nu înseamnă să negi problemele, nedreptatea, boala, pierderea sau dificultățile.
Înseamnă doar să nu le acorzi automat monopol asupra realității.
Poți avea probleme și, în aceeași zi, să bei o cafea extraordinară.
Poți trece printr-o perioadă dificilă și să râzi cu cineva.
Poți fi îngrijorat pentru mâine și totuși să observi că seara aceasta este frumoasă.
Cele două adevăruri pot exista simultan.
Poate că maturitatea nu este să ajungem într-un punct în care nu mai există probleme.
Poate că este să învățăm să nu mai amânăm viața până când dispar toate problemele.
Pentru că există riscul să așteptăm mult.
Fericirea amânată este una dintre cele mai scumpe forme de credit
„O să mă liniștesc când termin proiectul.”
Terminăm proiectul.
„După ce rezolv problema financiară.”
O rezolvăm.
„După ce copiii termină școala.”
Terminăm și asta.
„După ce scap de perioada asta aglomerată.”
Și apare următoarea.
Viața are prostul obicei de a nu ne trimite notificarea: „Felicitări! Toate problemele dumneavoastră au fost soluționate. Începând de astăzi puteți trăi.”
Momentul perfect aproape niciodată nu vine.
Există doar momente suficient de bune pe care ori le observăm, ori le pierdem.
Atenția este un reflector
Poate că aceasta este adevărata disciplină a vieții apreciative: să înveți unde pui reflectorul.
Nu poți controla tot decorul.
Dar poți controla, într-o anumită măsură, ceea ce luminezi.
Dacă reflectorul stă permanent pe lipsuri, vei trăi într-o lume a lipsurilor chiar și atunci când ai enorm de multe lucruri.
Dacă înveți să luminezi și ceea ce funcționează — sănătatea de astăzi, omul de lângă tine, o conversație bună, o masă gustoasă, un drum fără grabă, o glumă, o seară liniștită — lumea nu devine perfectă.
Devine completă.
Pentru că începi să vezi și ceea ce înainte trecea neobservat.
Poate că problema nu este viața. Poate este zoom-ul.
Avem tendința să facem zoom pe defect.
O problemă ocupă 5% din imagine și noi o mărim până ajunge full screen.
Restul de 95% dispare.
Apoi declarăm solemn: „Viața mea este un dezastru.”
Poate că nu este.
Poate doar ai apăsat prea mult pe zoom.
Uneori merită să dai puțin înapoi.
Să vezi masa.
Oamenii.
Locul.
Seara.
Faptul simplu că ești acolo.
Și, din când în când, să renunți la analiza existențială suficient cât să mănânci gogoașa cât încă este caldă.
Pentru că acesta este paradoxul: nu întotdeauna oamenii care au mai mult se bucură mai mult. Deseori se bucură mai mult oamenii care observă mai mult.
Aprecierea este, până la urmă, o formă de atenție.
Iar „enjoy the moment, paying attention to the bright side” nu este o invitație la optimism orb.
Este o invitație la vedere completă.
Să vezi norul, dar să nu uiți cerul.
Să vezi problema, dar să nu pierzi ziua.
Să vezi caloriile…
Dar, pentru numele lui Vlad Țepeș — că doar despre restaurantul acesta vorbim, dacă pricepe cititorul ce marketing discret face autorul — să simți și gustul gogoșii.