La început avem un vis.
Îl vedem limpede, ne entuziasmează și pare suficient de puternic încât să ne ridice deasupra oricărui obstacol. Ne imaginăm rezultatul, momentul reușitei și bucuria de a putea spune: „Am făcut-o.”
Apoi începe drumul adevărat.
Apar întârzierile, oboseala, lipsa banilor, părerile celorlalți, ușile închise și zilele în care nimic nu pare să funcționeze. Entuziasmul de la început se întâlnește cu realitatea, iar realitatea nu este întotdeauna politicoasă.
Începem să ne explicăm nouă înșine de ce nu putem continua.
Unele motive sunt reale. Altele sunt temeri îmbrăcate frumos în argumente. Unele circumstanțe ne obligă să încetinim. Altele devin scuze repetate atât de des, încât ajungem să le confundăm cu destinul.
După toate justificările, frustrările și amânările, rămâne însă o întrebare simplă:
Cât de mult îți dorești să-ți împlinești visul?
Circumstanțele contează, dar nu trebuie să decidă totul
Ar fi nedrept să spunem că orice om poate face orice, în orice moment, dacă „vrea suficient de mult”.
Viața nu funcționează astfel.
Există boli, responsabilități familiale, lipsuri materiale, pierderi, nedreptăți și perioade în care simplul fapt că rezistăm este deja o victorie. Nu toate punctele de plecare sunt egale și nu toate drumurile au aceeași dificultate.
Dar a recunoaște greutatea circumstanțelor nu înseamnă să le oferim dreptul de a ne scrie întreaga poveste.
Uneori nu putem merge repede.
Dar putem merge încet.
Uneori nu putem face tot ce ne-am propus.
Dar putem face ceva.
Uneori trebuie să ne oprim pentru a ne vindeca, pentru a învăța sau pentru a ne reașeza viața.
Dar oprirea nu trebuie confundată cu renunțarea.
Circumstanțele pot schimba ritmul. Pot modifica traseul. Ne pot obliga să reconstruim planul.
Nu trebuie însă să ne fure direcția.
Scuza ne liniștește pentru moment
Scuza are un avantaj periculos: ne oferă o explicație rapidă pentru lipsa acțiunii.
- „Nu am timp.”
- „Nu am bani.”
- „Nu mă sprijină nimeni.”
- „Este prea târziu.”
- „Nu sunt suficient de pregătit.”
- „Încep atunci când lucrurile se vor liniști.”
Uneori aceste afirmații descriu o dificultate reală. Problema apare când încetăm să mai căutăm ce putem face în interiorul limitelor existente.
Poate nu avem două ore, dar avem douăzeci de minute.
Poate nu avem toate resursele, dar putem începe să învățăm.
Poate nu avem susținerea pe care ne-am dorit-o, dar putem căuta oameni care împărtășesc aceeași direcție.
Poate nu putem începe proiectul în forma lui finală, dar putem construi prima piesă.
Scuza ne protejează temporar de riscul eșecului. În același timp, ne ține la distanță și de posibilitatea reușitei.
Frustrarea poate deveni combustibil
Frustrarea apare, de multe ori, din distanța dintre viața pe care o trăim și viața despre care știm că am putea să o construim.
Ne supără lipsa rezultatelor.
Ne supără timpul pierdut.
Ne supără faptul că alții au reușit mai repede.
Ne supără chiar propria noastră ezitare.
Frustrarea nu este întotdeauna un dușman. Poate fi semnalul că în noi există încă o dorință vie. Că nu ne-am împăcat cu stagnarea. Că visul nu a dispărut, chiar dacă a fost acoperit de oboseală și dezamăgire.
Dar frustrarea lăsată singură se transformă în amărăciune.
Pentru a deveni folositoare, trebuie transformată în acțiune.
Nu în agitație fără direcție.
Nu în promisiuni făcute la nervi.
Ci în muncă dedicată, constantă și așezată.
Munca dedicată nu este întotdeauna spectaculoasă
Împlinirea unui vis nu seamănă, de cele mai multe ori, cu imaginile motivaționale.
Nu înseamnă doar dimineți perfecte, energie fără sfârșit și victorii zilnice.
Înseamnă să lucrezi și atunci când progresul nu se vede.
Să înveți când ai prefera să te odihnești.
Să corectezi ceea ce ai făcut greșit.
Să accepți că prima variantă nu a fost suficient de bună.
Să revii după o dezamăgire.
Să faci încă un pas fără să ai garanția că acela va fi pasul decisiv.
Munca dedicată este, adesea, lipsită de aplauze. Nimeni nu vede orele de pregătire, îndoielile depășite și încercările care nu au reușit.
Oamenii văd rezultatul.
Tu trebuie să ai răbdare cu procesul.
Visul are nevoie de disciplină
Motivația este minunată, dar schimbătoare.
Într-o zi simți că poți muta munții. În alta, până și răspunsul la un mesaj pare un proiect de infrastructură.
Dacă lucrăm numai atunci când avem chef, visul nostru va depinde de starea fiecărei dimineți.
Disciplina înseamnă să păstrăm legătura cu direcția aleasă chiar și atunci când emoția nu ne mai ajută.
Nu presupune să ne distrugem sănătatea, să ignorăm familia sau să transformăm viața într-o pedeapsă. Munca dedicată nu este epuizare permanentă.
Odihna face parte din drum.
Reașezarea face parte din drum.
Uneori chiar și schimbarea planului face parte din drum.
Dar abandonarea repetată a lucrurilor importante, de fiecare dată când apar dificultăți, nu ne protejează. Ne îndepărtează încet de omul care am fi putut deveni.
La final rămâne motivul cel mai puternic
După toate scuzele, explicațiile și frustrările, rămâne motivul pentru care ai început.
Poate vrei să construiești ceva al tău.
Poate vrei să înveți, să vindeci, să ajuți sau să creezi.
Poate vrei să le oferi celor dragi o viață mai bună.
Poate vrei să demonstrezi, în primul rând față de tine, că anii grei nu au avut ultimul cuvânt.
Acest motiv nu elimină obstacolele. Dar le așază într-o altă perspectivă.
Nu mai muncești doar pentru un rezultat exterior.
Muncești pentru a nu-ți abandona propria chemare.
Visul nu se împlinește fiindcă lumea devine, dintr-odată, favorabilă. De cele mai multe ori, se împlinește pentru că omul continuă să lucreze și în zilele nefavorabile.
Nu întotdeauna eroic.
Nu întotdeauna perfect.
Dar cu sinceritate, răbdare și consecvență.
La sfârșit, nu putem controla toate împrejurările și nici toate rezultatele.
Putem însă decide dacă facem astăzi ceea ce depinde de noi.
După toate scuzele și frustrările, acesta rămâne ultimul și cel mai puternic motiv pentru a face ceea ce trebuie făcut:
Să nu-ți lași visul numai în grija speranței, ci să mergi spre el prin muncă dedicată, indiferent de circumstanțe.