La ceas de seară, omul începe să vadă mai limpede ce a construit peste zi.
Nu doar ce a terminat, ci și ce a lăsat în urma lui.
Poți ridica un perete drept și, în același timp, să strâmbi o relație. Poți încheia o afacere profitabilă și să pierzi un om. Poți organiza impecabil o echipă, dar să-i faci pe toți să lucreze cu frica în buzunar. Poți avea rezultate excelente pe hârtie și pagube serioase în suflete.
Pentru că orice construcție preia ceva din starea constructorului.
Starea intră în lucrare
Dacă lucrezi cu nervi, nervii intră în lucrare. Dacă poruncești cu dispreț, disprețul devine parte din fundație. Dacă te grăbești să demonstrezi că numai tu ai dreptate, vei construi probabil ceva care îți seamănă: rigid, rece și foarte greu de locuit.
Nu înseamnă că trebuie să râdem permanent ca într-o reclamă la pastă de dinți. Viața are termene, facturi, oboseală, oameni dificili și șuruburi care rămân în plus după montarea dulapului.
Voia bună nu este absența problemelor. Este felul în care alegem să nu devenim noi încă una dintre ele.
Priceperea are nevoie de o direcție omenească
Zâmbetul nu înlocuiește priceperea. Dar îi dă priceperii o direcție omenească.
Un medic poate cunoaște tratamentul, dar tonul lui poate speria pacientul. Un profesor poate preda corect, dar poate răni curajul copilului. Un șef poate avea dreptate în toate rapoartele și totuși să producă o echipă care se teme să gândească. Un părinte poate dori binele copilului atât de încrâncenat, încât binele acela începe să semene cu o pedeapsă.
Pagubele fără proces-verbal
Aici apar pagubele despre care nu se scriu procese-verbale.
Nu cade nicio clădire. Nu sună nicio alarmă. Nu vine neapărat sfârșitul lumii — lumea are obiceiul încăpățânat de a continua. Dar se pierde încredere. Se pierde inițiativă. Se stinge bucuria de a participa. Oamenii încep să facă doar strictul necesar, să spună doar ce este sigur și să plece înainte de a fi plecat, în interiorul lor.
Iar mai târziu ne întrebăm de ce nu mai există implicare.
Seriozitatea nu cere încruntare
Poate pentru că am confundat seriozitatea cu încruntarea. Am crezut că un lucru important trebuie făcut apăsat, cu sprânceana ridicată și cu atmosfera unei ședințe în care până și cafeaua se simte vinovată.
Dar marile lucruri nu se construiesc numai din disciplină. Se construiesc și din încredere, răbdare, umor și libertatea de a greși fără a fi făcut bucăți.
Voia bună nu micșorează responsabilitatea. O face suportabilă.
Zâmbetul nu slăbește autoritatea. O curăță de agresivitate.
Bucuria nu înseamnă superficialitate. Uneori este forma cea mai matură de rezistență împotriva greutăților.
Întrebarea de la ceas de seară
La ceas de seară, poate că aceasta este întrebarea potrivită: nu doar „Ce am făcut astăzi?”, ci și „Cum s-au simțit oamenii în timp ce am făcut acel lucru împreună?”
Fiindcă rezultatul nu este doar obiectul terminat, contractul semnat, problema rezolvată sau banii câștigați. Rezultatul este și omul care se întoarce acasă după întâlnirea cu tine.
Dacă pleacă puțin mai drept, ai construit.
Dacă pleacă mai mic, mai speriat sau mai trist, s-ar putea ca, în ciuda tuturor realizărilor, să fi produs o pagubă.
Vom locui în ceea ce construim
Așadar, să construim cu pricepere, desigur. Cu seriozitate, atunci când trebuie. Dar și cu zâmbet și voie bună.
Nu pentru că sfârșitul ar fi aproape.
Ci pentru că dimineața vine din nou și va trebui să locuim în ceea ce am construit astăzi.