Luni dimineață am condus pe cineva la cimitir, la mormintele părinților. Un gest firesc, într-un loc în care oamenii merg cu amintiri, flori și gânduri pe care nu le spun întotdeauna cu voce tare.
La plecare însă, m-a tăiat pipilică.
Viața are talentul acesta extraordinar de a coborî filosofia direct în biologie. Poți să meditezi la sensul existenței, la trecerea timpului și la veșnicia sufletului, dar vezica urinară are propria doctrină și nu negociază cu nimeni.
Întreb unde este o toaletă.
— În curtea bisericii.
Deschid poarta, intru și rezolv problema omenească într-un spațiu administrat, presupun, cu îngăduință creștinească.
O mișcare și o concluzie
La ieșire mă gândesc să las niște bani. Caut prin buzunare. Nimic. Dintr-un tic nervos, duc mâna la spate.
Și atunci aud, de undeva din depărtare:
— Se f**e, bă!
Am rămas o clipă nemișcat.
Nu pentru că aș fi avut ceva de explicat. Unele acuzații sunt atât de departe de realitate, încât orice apărare le-ar da o demnitate pe care nu o merită.
Am plecat însă cu o întrebare foarte potrivită pentru o zi de luni: cine ce crede în povestea asta?
Patru realități în aceeași curte
Eu credeam că am intrat la toaletă.
Cel care a strigat credea că asistă la o scenă interzisă minorilor.
Omul care mi-a indicat locul probabil credea că mi-a făcut un bine.
Iar Dumnezeu, dacă ne privea în acel moment, probabil se întreba de ce le-a dat oamenilor imaginație fără să le instaleze și filtrul de verificare a informației.
Mintea completează ce nu știe
Aceasta este, de fapt, una dintre marile comedii ale vieții: noi nu vedem întotdeauna ce se întâmplă. Vedem o mișcare, completăm restul din mintea noastră și apoi anunțăm concluzia cu voce tare, de parcă am fi transmis în direct de la fața locului.
Un om duce mâna la spate.
- Poate își caută portofelul.
- Poate îl doare mijlocul.
- Poate își aranjează haina.
- Poate are un tic nervos.
Dar nu. Mintea spectatorului de luni dimineață a ales imediat varianta cu audiența cea mai mare.
Și uite așa, dintr-o nevoie fiziologică, o toaletă și un buzunar gol, s-a născut un scandal care nu a existat niciodată.
Prezumția de portofel
Morala?
Înainte să judeci ce face cineva, apropie-te suficient cât să vezi bine. Iar dacă nu poți, măcar nu asigura sonorizarea.
Pentru că realitatea este adesea mult mai banală decât presupunerile noastre. Numai că presupunerile, spre deosebire de realitate, au întotdeauna chef de spectacol.
O zi de luni binecuvântată tuturor!
Și, dacă vedeți un om ducând mâna la spate, acordați-i prezumția de portofel.