Unii dintre noi nu știu să trăiască cu adevărat.
Știu să muncească, să rezolve probleme, să plătească facturi și să respecte termene. Știu să fie folositori, responsabili și disponibili pentru ceilalți. Pot susține familii, pot conduce afaceri și pot depăși încercări grele.
Dar, undeva pe drum, au uitat să se mai bucure.
Trăiesc lângă viață, fără să mai intre cu adevărat în ea. Ca într-o căsnicie în care oamenii împart aceeași casă, dar nu-și mai vorbesc. Viața este acolo, în fiecare dimineață, însă apropierea s-a pierdut.
Este ca și cum ar fi divorțați de viață, deși continuă să locuiască împreună cu ea.
Funcționăm, dar nu întotdeauna trăim
Există o mare diferență între a funcționa și a trăi.
A funcționa înseamnă să te ridici din pat pentru că trebuie. Să bifezi sarcinile zilei. Să răspunzi la mesaje, să rezolvi urgențe și să continui chiar și atunci când nu mai știi încotro mergi.
A trăi înseamnă să fii prezent în propria existență.
Să simți gustul cafelei, nu doar să o bei în grabă. Să auzi râsul copilului, nu doar să-l înregistrezi undeva în fundal. Să privești omul de lângă tine și să-ți amintești că nu este doar partenerul cu care administrezi probleme, ci persoana pe care ai ales-o cândva cu inima.
Putem avea o viață plină și, totuși, să nu ne mai simțim vii.
Agenda poate fi ocupată, telefonul poate suna continuu, iar zilele pot produce rezultate. Dar activitatea nu este întotdeauna dovada unei vieți trăite. Uneori este doar zgomotul cu care acoperim golul.
Cum ajungem să ne îndepărtăm de viață?
Rareori se întâmplă dintr-odată.
Nu ne trezim într-o dimineață hotărâți să renunțăm la bucurie. Ne îndepărtăm puțin câte puțin.
Amânăm odihna pentru după următorul proiect.
Amânăm întâlnirea cu un prieten pentru o săptămână mai liberă.
Amânăm conversația sinceră până când vom avea starea potrivită.
Amânăm călătoria, masa în familie, plimbarea și gestul de afecțiune.
Ne spunem că vom trăi mai frumos după ce rezolvăm totul.
Numai că „totul” nu se rezolvă niciodată. Fiecare problemă încheiată lasă loc alteia. Fiecare obiectiv atins mută linia de sosire puțin mai departe.
Și astfel putem petrece ani întregi pregătindu-ne să trăim.
Uneori, seriozitatea devine o închisoare
Ni s-a spus să fim responsabili. Și este bine.
Dar responsabilitatea, dusă fără măsură, poate transforma omul într-un paznic permanent al propriei existențe. Nu se mai relaxează, pentru că s-ar putea întâmpla ceva. Nu se mai bucură, pentru că mai există lucruri de rezolvat. Nu-și permite să fie spontan, pentru că spontaneitatea nu figurează în program.
Ajunge să considere bucuria o formă de neglijență.
Dacă se odihnește, se simte vinovat. Dacă se distrează, are impresia că pierde timpul. Dacă cineva îi oferă un compliment, îl respinge. Dacă este invitat să se oprească puțin, răspunde că nu-și permite.
Dar omul nu a fost făcut numai pentru a produce.
Avem nevoie să fim utili, însă avem nevoie și să fim iubiți. Avem nevoie de sens, dar și de tihnă. Avem nevoie de muncă, dar și de acele momente care nu aduc profit și nu rezolvă nimic, însă ne amintesc de ce merită să continuăm.
Viața nu este doar ceea ce ni se întâmplă
Uneori credem că vom începe să trăim când circumstanțele vor deveni mai bune.
Când vom câștiga suficient.
Când copiii vor crește.
Când afacerea va merge singură.
Când vom avea mai puține griji.
Când oamenii se vor purta așa cum ne dorim.
Este firesc să sperăm la vremuri mai liniștite. Dar dacă așteptăm dispariția tuturor problemelor, riscăm să nu mai începem niciodată.
Viața nu este numai perioada dintre două dificultăți. Nu este premiul pe care îl primim după ce am rezolvat totul.
Viața se petrece chiar acum, în mijlocul lucrurilor neterminate.
Uneori, a trăi înseamnă să găsești loc pentru o cină liniștită într-o săptămână complicată. Să râzi, deși nu toate problemele au dispărut. Să-i spui cuiva că îl apreciezi înainte să apară momentul perfect. Să ieși la plimbare fără să transformi plimbarea într-o ședință despre obligațiile zilei de mâine.
Nu trebuie să așteptăm o viață fără griji pentru a trăi. Trebuie să învățăm să nu le permitem grijilor să ocupe întreaga viață.
Divorțul de propria sensibilitate
Când ne îndepărtăm prea mult de viață, sensibilitatea începe să ni se pară incomodă.
Nu mai observăm frumusețea, pentru că nu produce nimic măsurabil. Nu mai primim afecțiunea firesc, fiindcă ne-am obișnuit să fim puternici. Nu mai spunem ce simțim, pentru că vulnerabilitatea pare periculoasă.
În timp, omul se poate transforma într-o fortăreață care îl apără de durere, dar nu mai lasă nici bucuria să intre.
Protecția devine izolare.
Controlul devine rigiditate.
Rezistența devine incapacitatea de a mai fi atins de ceva.
Nu este neapărat lipsă de inimă. Adesea este oboseală acumulată, dezamăgire sau frica de a nu fi rănit din nou. Omul nu încetează să simtă. Doar învață să ascundă ceea ce simte, inclusiv față de el însuși.
Dar o inimă pe care nu o mai doare nimic s-ar putea să fie și o inimă pe care nu o mai bucură nimic.
Împăcarea cu viața începe prin lucruri mici
Nu este nevoie să abandonăm totul și să plecăm în căutarea unei existențe spectaculoase.
Poate că trebuie doar să ne întoarcem la lucrurile simple.
Să mâncăm împreună fără telefoane.
Să ascultăm o melodie până la capăt.
Să facem un compliment fără un motiv ascuns.
Să primim un compliment fără să-l anulăm imediat.
Să ne întrebăm părinții ce mai simt, nu doar dacă au nevoie de ceva.
Să ne îmbrățișăm copiii chiar dacă sunt deja mari.
Să ne privim partenerul de viață și să spunem, din când în când: „Mă bucur că ești aici.”
Să facem o vizită care nu urmărește rezolvarea unei probleme.
Să ne rugăm nu doar pentru a primi ajutor, ci și pentru a mulțumi.
Viața nu revine întotdeauna prin evenimente extraordinare. De multe ori, se întoarce prin gesturi mici cărora le acordăm din nou atenție.
Nu orice oprire este o pierdere
Pentru omul obișnuit să muncească neîncetat, oprirea poate părea periculoasă.
În liniște pot apărea întrebări pe care activitatea le ținea departe:
De ce fac toate acestea?
Pentru cine?
Ce am pierdut în timp ce încercam să câștig?
Mai sunt apropiat de oamenii pentru care spun că muncesc?
Mai știu ce mă bucură?
Nu toate răspunsurile vor fi comode. Dar ele pot fi începutul unei întoarceri.
Oprirea nu înseamnă neapărat renunțare. Poate însemna reașezare. Nu înseamnă că nu mai avem ambiție, ci că vrem să știm dacă ambiția ne conduce spre viața dorită sau ne îndepărtează de ea.
Uneori trebuie să încetinim tocmai pentru a nu ne pierde direcția.
Să nu ajungem străini de propria existență
Există oameni care au construit foarte mult, dar nu mai știu să stea în ceea ce au construit.
Au o casă, însă nu au timp să o simtă acasă.
Au o familie, însă comunică aproape exclusiv despre responsabilități.
Au bani, dar fiecare clipă liberă este transformată într-o nouă posibilitate de muncă.
Au oameni care îi iubesc, dar nu mai știu să primească iubirea lor.
Poate că adevărata sărăcie nu este numai lipsa lucrurilor. Poate fi și incapacitatea de a ne bucura de ceea ce avem.
Iar adevărata reușită nu înseamnă doar să ajungem undeva. Înseamnă să nu pierdem, pe drum, omul care trebuia să se bucure de sosire.
Viața încă ne așteaptă
Poate că unii dintre noi au trăit multă vreme ca și cum ar fi fost divorțați de viață.
Dar această despărțire nu trebuie să fie definitivă.
Putem reveni.
Prin prezență.
Prin recunoștință.
Prin conversații sincere.
Prin odihnă fără vinovăție.
Prin curajul de a ne arăta din nou sensibilitatea.
Prin acceptarea faptului că nu suntem doar ceea ce producem, câștigăm sau rezolvăm.
Viața nu ne cere să fim fericiți în fiecare clipă. Nici nu ne promite că va fi ușoară. Ne cere însă să fim acolo.
Să nu trecem prin ea absenți.
Să nu păstrăm toate cuvintele frumoase pentru mai târziu.
Să nu așteptăm pierderea pentru a înțelege valoarea prezenței.
Să nu transformăm existența într-o lungă perioadă de pregătire pentru o zi care poate nu va veni niciodată.
Poate că a trăi cu adevărat nu înseamnă să avem o viață perfectă.
Înseamnă să nu mai fim străini de viața pe care o avem.