Există o formă de aroganță care nu ridică vocea, nu înjură și nu trântește uși. Uneori este chiar politicoasă. Zâmbește, vorbește calm și își permite lucruri pe care ceilalți nu și le permit.
Nu pentru că ar avea dreptate, ci pentru că poate.
Este aroganța lui „pot”.
Aroganța lui „pot”
Pot să întârzii, fiindcă mă așteaptă.
Pot să nu răspund, fiindcă vor reveni ei.
Pot să promit și să nu mă țin de cuvânt, fiindcă nu pățesc nimic.
Pot să cer mai mult decât ofer, fiindcă cineva va accepta.
Pot să tratez oamenii superficial, fiindcă încă au nevoie de mine.
La prima vedere, pare putere. În realitate, este una dintre cele mai ieftine forme de slăbiciune: folosirea avantajului personal în locul caracterului.
Aroganța lui „am”
Dar există și o formă mai gravă.
Aroganța lui „am”.
Am bani. Am funcție. Am relații. Am experiență. Am oameni care depind de mine. Am alternative. Am suficient cât să nu mai fiu atent la ceea ce simt ceilalți.
În acel moment, ceea ce omul deține începe să-i modifice felul în care îi privește pe cei care au mai puțin. Nu mai vede persoane, ci niveluri. Nu mai ascultă argumente, ci verifică poziții. Nu mai întreabă dacă este corect, ci dacă își permite.
Și, de cele mai multe ori, își permite.
Libertatea nu înseamnă superioritate
Aici apare confuzia dintre libertate și superioritate. Faptul că poți face un lucru nu înseamnă că este demn să-l faci. Faptul că nu vei fi sancționat nu înseamnă că ai dreptate. Iar faptul că cineva tace în fața ta nu înseamnă neapărat că te respectă. Poate însemna doar că, pentru moment, nu are puterea de a pleca.
Caracterul nu se vede atunci când suntem obligați să ne purtăm frumos. Se vede atunci când am putea abuza de o situație și alegem să nu o facem.
Oricine poate fi politicos cu un superior. Acolo există interes, prudență și uneori teamă. Adevărata măsură a omului apare în relația cu cel asupra căruia are un avantaj: angajatul, clientul vulnerabil, partenerul care încă speră, prietenul care are nevoie, omul care nu poate răspunde pe măsură.
Puterea nu creează caracterul. Îl face vizibil.
Ce scoate puterea la lumină
Dacă bunătatea dispare imediat ce dobândim bani, funcție sau influență, probabil că ea nu fusese bunătate. Fusese doar comportamentul prudent al celui care încă nu-și permitea să fie arogant.
Totuși, „pot” și „am” nu sunt cuvinte vinovate. Este firesc să poți. Este bine să ai. Problema începe când transformi posibilitatea într-un permis de a-i micșora pe ceilalți.
Poți avea bani fără să umilești. Poți avea autoritate fără să strivești. Poți avea dreptate fără să rănești. Poți avea alternative fără să tratezi oamenii ca pe niște obiecte înlocuibile.
Forma matură a puterii
Aceasta este, poate, forma matură a puterii: să ai posibilitatea de a te impune și să alegi să rămâi om.
Pentru că adevărata eleganță nu se vede în ceea ce îți permiți să cumperi. Se vede în lucrurile pe care ți-ai permite să le faci, dar pe care conștiința nu te lasă să le faci.
Aroganța spune: „Pot, deci fac.”
Caracterul spune: „Pot, dar nu orice mi se permite mă și reprezintă.”