În societatea românească actuală pare că am pierdut o expresie simplă, dar fundamentală:
Facem tot ce putem pentru a rezolva problema.
Nu înseamnă că orice problemă poate fi rezolvată. Nu înseamnă nici că trebuie încălcate reguli, proceduri sau limite profesionale. Înseamnă doar că, înainte de a spune „nu se poate”, cineva încearcă sincer să afle dacă există totuși o cale.
Astăzi auzim mai des:
- Nu ține de mine.
- Nu intră în atribuțiile noastre.
- Așa este sistemul.
- Trebuia să veniți ieri.
- Nu avem ce să facem.
- Încercați în altă parte.
Fiecare propoziție poate fi, luată separat, perfect justificată. Problema apare atunci când toate devin un mod de viață. Când omul nu mai caută o soluție, ci o formulare prin care să nu poată fi considerat responsabil.
De la rezolvarea problemei la protejarea funcției
Am ajuns să confundăm respectarea procedurii cu absența inițiativei.
Procedurile sunt necesare. Ele protejează instituțiile și cetățenii, stabilesc responsabilități și limitează abuzurile. Dar o procedură ar trebui să fie o hartă către rezolvarea unei probleme, nu un zid ridicat în fața celui care cere ajutor.
În multe locuri, însă, preocuparea principală nu mai este: „Cum putem rezolva?”, ci: „Cum demonstrăm că nu este vina noastră?”
Astfel, omul este trimis de la un birou la altul, de la un număr de telefon la altul și de la o adresă de e-mail la alta. Fiecare verigă a lanțului poate avea dreptate, iar problema poate rămâne, în mod spectaculos, nerezolvată.
Nu avem neapărat o lipsă de competență. Avem, uneori, o lipsă de asumare.
„Facem tot ce putem” nu este o promisiune imposibilă
Această expresie nu garantează rezultatul. Garantează implicarea.
Uneori, tot ce putem înseamnă să dăm un telefon în plus. Alteori, să întrebăm un coleg mai experimentat, să verificăm încă o dată un document sau să-i explicăm omului clar unde trebuie să meargă și ce trebuie să solicite.
Poate însemna și: „Eu nu vă pot rezolva direct problema, dar pot să vă spun cine o poate face.”
Aceasta este diferența dintre refuz și sprijin. Limita profesională rămâne aceeași, dar atitudinea umană este cu totul alta.
Un om aflat în dificultate nu așteaptă întotdeauna miracole. De multe ori, are nevoie doar să simtă că nu a fost abandonat în fața unei mașinării impersonale.
De ce am renunțat să mai încercăm?
Pentru că inițiativa a fost deseori pedepsită.
Cel care încearcă să facă mai mult riscă să greșească. Cel care nu face nimic poate spune liniștit că a respectat procedura. Într-un asemenea sistem, pasivitatea devine cea mai sigură formă de supraviețuire profesională.
Mai există și oboseala. Sunt oameni care lucrează sub presiune, cu personal insuficient, salarii mici, solicitări nenumărate și reguli contradictorii. Nu putem cere empatie nelimitată unor oameni pe care sistemul însuși i-a epuizat.
Dar tocmai aici se vede cât de importantă este cultura unei organizații. Un sistem sănătos nu se bazează doar pe sacrificiul câtorva oameni buni. El îi încurajează pe toți să caute soluții, le oferă instrumente și nu îi pedepsește pentru fiecare inițiativă de bună-credință.
Nu este doar problema instituțiilor
Reflexul apare și între noi.
În familie, în afaceri, în comunitate sau între prieteni, spunem repede: „Nu am timp”, „Nu mă pricep”, „Nu este problema mea” sau „Să se descurce.”
Poate chiar nu avem timp sau competența necesară. Dar între a prelua întreaga problemă a altuia și a-l abandona există un spațiu enorm. În acel spațiu trăiesc gesturile mici: o recomandare, un contact, o explicație, o încurajare sau câteva minute de atenție adevărată.
Societatea nu este ținută laolaltă numai de legi și instituții. Este ținută și de disponibilitatea oamenilor de a face un pas în plus atunci când acel pas poate schimba ceva.
Să recuperăm propoziția
Avem nevoie să spunem din nou: „Nu știu dacă vom reuși, dar facem tot ce putem.”
Este o propoziție matură. Nu promite imposibilul, nu ascunde dificultățile și nu oferă certitudini false. Dar transmite ceva esențial: problema ta a fost văzută, înțeleasă și nu va fi respinsă automat.
România nu duce lipsă de oameni inteligenți, pricepuți sau generoși. Duce uneori lipsă de legături între ei și de curajul asumării. Fiecare își îndeplinește fragmentul de sarcină, dar prea puțini mai privesc rezultatul final.
Iar rezultatul final ar trebui să fie omul ajutat, lucrarea terminată și problema rezolvată — nu doar formularul completat corect.
Poate că schimbarea nu începe cu o reformă uriașă. Poate începe într-un birou, într-un magazin, într-un spital, într-o firmă sau chiar într-o familie, atunci când cineva refuză să rostească automat „nu se poate” și spune: „Haideți să vedem ce putem face.”
Această propoziție nu rezolvă singură problemele. Dar redeschide drumul către soluții. Și, mai ales, ne redă sentimentul că încă formăm o societate, nu doar o mulțime de oameni care își păzesc fiecare propria ușă.