Astăzi, la rând la aparatul pentru sticle returnate, din vorbă în vorbă, cineva a spus un lucru simplu, dar greu de ignorat:
Am devenit puțin mai sălbatici față de trecut, când eram mai veseli.
Poate că nu am devenit sălbatici în sensul propriu al cuvântului. Nu ne-am întors în pădure și nici nu am uitat regulile societății. Dimpotrivă, avem mai multe legi, proceduri, parole, camere de supraveghere și aplicații decât am avut vreodată. Dar este posibil să fi devenit mai defensivi, mai suspicioși și mai puțin disponibili unii pentru alții.
Ne grăbim chiar și atunci când nu avem unde să ajungem. Ne supărăm când cineva înaintează mai încet. Păzim locul la coadă de parcă am apăra ultima bucată de pământ rămasă. O privire este interpretată ca provocare, o observație ca insultă, iar o greșeală minoră poate deveni imediat conflict.
Nu neapărat pentru că suntem oameni mai răi, ci pentru că suntem oameni mai obosiți.
Trecutul nu a fost perfect
În trecut nu toate erau mai bune. Ar fi nedrept să idealizăm vremurile vechi. Existau lipsuri, nedreptăți, teamă și multe probleme despre care nu se vorbea. Totuși, oamenii aveau poate mai multe momente în care depindeau unii de alții.
Se întâlneau în fața blocului, împrumutau o unealtă, schimbau două vorbe la poartă și aveau răbdare să asculte aceeași poveste de mai multe ori.
Astăzi comunicăm permanent, dar ne întâlnim tot mai rar cu adevărat. Avem sute de contacte, însă puțini oameni pe care îi putem suna fără să ne întrebăm dacă îi deranjăm. Vedem zilnic chipurile altora, dar prin ecrane, fiecare selectând ce vrea să arate.
În această lume a comparației permanente, veselia firească este înlocuită treptat de presiunea de a demonstra că ne merge bine.
Apărarea omului obosit
Omul care se simte permanent amenințat începe să trăiască asemenea unui animal rănit: atacă înainte să fie atacat, suspectează înainte să cunoască și respinge înainte să fie respins.
De aici poate veni „sălbăticirea” despre care vorbea omul de la coadă. Nu din lipsa educației formale, ci din pierderea siguranței sufletești și a încrederii dintre oameni.
Când nu mai credem că cineva ne va înțelege, ridicăm vocea.
Când nu mai avem încredere că vom primi ceea ce ni se cuvine, ne luptăm pentru fiecare centimetru.
Când ne simțim invizibili, devenim zgomotoși.
Iar când purtăm prea multe griji, până și amabilitatea poate părea un efort.
Civilizația începe în lucrurile mărunte
Civilizația adevărată nu începe în instituții. Începe în lucrurile mărunte: să lași un om în vârstă înaintea ta, să nu-l umilești pe cel care nu știe să folosească aparatul, să ridici o sticlă căzută, să răspunzi fără dispreț și să înțelegi că omul nervos din fața ta poate duce o luptă despre care nu știi nimic.
Un rând la sticle returnate poate fi o fotografie în miniatură a societății. Acolo se văd nerăbdarea, neîncrederea și graba, dar tot acolo pot apărea conversația, gluma, ajutorul și omenia.
Uneori este suficient ca un singur om să zâmbească pentru ca ceilalți să-și amintească faptul că nu se află într-o competiție.
Întoarcerea la firesc
Poate că nu putem repara întreaga societate într-o singură zi. Dar putem refuza să contribuim la înăsprirea ei.
Putem vorbi mai blând, putem judeca mai puțin și putem lăsa loc pentru greșeala omenească.
Veselia de altădată nu se întoarce prin nostalgie, ci prin comportamentul nostru de astăzi.
Nu tehnologia ne-a făcut mai sălbatici și nici vremurile nu sunt singurele vinovate. Sălbăticirea începe atunci când încetăm să-l mai vedem pe celălalt ca pe un om și îl privim doar ca pe un obstacol, un concurent sau un posibil dușman.
Întoarcerea la firesc începe cu o vorbă bună spusă la timp, poate chiar la un rând pentru câteva sticle returnate.